O noapte în oraș cu colegii de la Cartocumetrie, în club, a părut o idee bună la prima vedere. Însă pe urmă, nu și-au mai putut privi șeful cu aceiași ochi. Știi cât a îndurat el în dimineața sâmbetei negre, cât a pătimit, cât s-a jertfit pentru toți colegii? Și ei ce au făcut, s-au dus în locul lui la lucru și pe urmă la farmacie să-i cumpere ceva să-și panseze rănile interne?! Puțin, foarte puțin!

Cum s-au distrat colegii de la Cartocumetrie în Club?

S-au făcut miliardele, iar cineva mai sus în lanțul ierarhic a mai adus un sac de bani, l-a împrăștiat pe o masă, iar șeful cel mare a plecat urechea la șoptitul bancnotelor. Când se apropie, era doar o monedă de 50 de bani ce strălucea:

„Zbori de-aici, piază, nu îmi strici tu mie apele! Ia, să vedem, Eminescule, pe unde ești tu?”

Păsările s-au culcat demult; au mai rămas doar păsările mici și câțiva colegi de breaslă, care s-au dus să se adape. Aveau fumuri în cap, înțoliți și apretați, trași la liniar, numai buni de pus în galantar.

S-au dus din cauza că aproape li s-a terminat chenzina, a mai rămas doar 100 RON – li s-a terminat până și margarina. Pentru că stăpânii s-au culcat pe o ureche în muntele de bani și pentru că singurul lucru care miroase a femeie în camera de delegație a șefuțului e mirosul de detergent proaspăt, ușa deschisă lasciv și sunetul languros al mașinii de spălat hodorogite.

Genul acesta de motive. 

Tragedia umană în sine

Și au plecat hotărâți toți colegii, mânați de șef ca oile, câți au fost: cu toții în club. Aveau listă: apă vie, dans, dedicații, trepidații și prostie.

P’ormă, l-au ținut pe rând pe șef de mână în stație cât se ruga, c-așa e codul onoarei printre Cartocumetrici:

„Doamne, păzește-mă. Ce am făcut cu cheile? Nu-mi mai simt capul, Doamne, am orbit?! Cad stelele peste mine!”

Tremurau cu toții ca vărgile; unul dintre ei a dansat breakdance pe muzica lui Bruno Mars. Ce mare smecherie, ce cascadorie! Ceilalți au vociferat ca cerbii la împerechere, ca urșii flămânzi ieșiți din hibernare.

Și spre dimineață, când s-au terminat băuturile, au rămas doar ritmurile și hiturile în cap ca un zumzăit persistent într-o cutie de carton de pantofi. Picioarele lor grele ca niște saci de ciment târându-se și urcând în Bolt: ce chin!

Unii dintre ei au mers chiar fără ajutor, chipurile.

„Naiba să vă ia! Ia scoală-ți, roșcato, fundul din trandafirii mei!”

I-a apostrofat cineva cât atârnau care pe unde puteau, să nu se mai învârtă globul cu ei. Ca mai apoi, fără sprijin și împachetați, să se culce cu toții îmbrăcați și încălțați.

A doua zi la lucru la Cartocumetrie

Apoi, cum-necum, s-au adunat la lucru. S-au făcut mici ca pârșii, rontăind câte ceva. I-au durut până și hainele; au fost ca niște cartofi prăjiți, cu ochii bulbucați, parcă a căzut lenea peste ei.

„Bă, cine face comanda clientului?”

„Cri-cri! Ne doare-n cot!”

Ce bal, ce recital, ce serată!

Undeva în răsărit, cineva încă numără chitanțele!